Tablou de vara

Ah, ce as vrea sa agat acest tablou oriunde as merge…

Casa, flancata de cei doi brazi imensi si batrani, imi pare acum desprinsa din povestile strabunilor. Patrund cu sfiala pe poarta umila ca un Voievod la Liturghie. Sentimente amestecate. Melancolie. Dor. Amintiri cu duiumul. Trandafirii, cocotati pe o scarita, s-au inaltat pana sus pe casa, incadrand ca o rama pictura casei batranesti. Bate vantul. Miroase a copilarie, a vacante de vara si a … ea. O vad si acum, pe prispa. Cu stergarul in mana, mirosind a busuioc proaspat si a mancare. Partea din fata a casei e exact cum o stiu: straturile de verdeata, mereu aceleasi, sunt atent plivite si ingrijite. Trandafirii pitici se amesteca printre tufele de busuioc si menta; nici nu stii ce sa mirosi prima data. Aleea, acoperita cu petale de trandafiri uscati, iti poarta pasii spre un alt univers, un taram de poveste desprins parca din basme. Aici timpul parca a stat in loc si poti sa simti anii ’70-’80 de parca ai si trait in acea perioada.

Via, tesuta printre piloni inalti de metal si sarme, asigura umbra si racoarea pe timpul zilelor caniculare de vara. Merii, ciresii si parul, acum mari si in plina parguire, stau ca niste soldati de piatra pazind micuta ograda. Totul a fost lasat neatins. Totul este incremenit, de parca cineva a dat click pe butonul “STOP” al unui film. Afara, sub cerdac, masa este pusa. 2 farfurii de ceramica puse una peste alta; intre ele, intr-un servet din material textil , decolorat de la vant si ploaie, este un set de tacamuri. Totul este pregatit pentru nunta, pentru Cina. Carligele de pe sarma asteapta sa prinda camasile albe, ceaunul de tuci si lingura de lemn inca mai poarta aroma mamaligilor aurii si aburinde pregatite de atatea ori cu multa dragoste; cuibarul, desi gol, inca mai este acoperit de pene semn ca si gainile au plecat prea devreme, uleiul in candela e abia pe jumatate consumat. O fi suflat Fecioara in ea ca sa nu se sufoce Pruncul? Nu cred; busuiocul de langa icoana e inca proaspat.

In casa e atat de racoare… peretii, usor scorojiti (au imbatranit si ei. Toti imbratranesc) poarta in ei ecouri ale trecutului. Ah, de-ar putea ei sa vorbeasca . Sau poate ei vorbesc dar nu putem noi sa ii auzim. Cel mai mult mi-a placut la biblioteca. Un mobilier masiv, robust, din lemn de nuc, adaposteste cele mai mult ramasite ale trecutului. E un colos, un adevarat Arhanghel care sta la Poarta si te intreaba: “Esti sigur ca vrei sa patrunzi? Esti sigur ca vrei sa iti reamintesti?”. Printre cartile de pe perioada comunista zac albume foto, ceasuri vechi, timbre, carti postale, chei, manusi de piele si scrisori, toate ramasite ale trecutului. De asta ma intreba Arhanghelul… Cartile nu sunt cine stie ce comoara a literaturii (insa, pe vremea aceea, cand accesul la informatie nu era atat de facil ca acum, ERA o adevarata comoara si un adevarat tabu. Cine prindea colectia lui Jules Verne era tare): vreo cateva carti de literatura universala, cateva de scriitori romani, comentarii la texte poetice si proza, revista “Flacara” si “Convorbiri didactice”, iar pe ultimul rand sunt stranse, ca aurul, caiete, abecedare, culegeri de clasa I. La ce i-or fi trebuit, habar nu am … In sertare sunt albumele foto. Il deschid. Ah, fotografiile alb-negru din epoca de aur. Dau astfel viata la oameni care au apus demult, ii simt, ii aud razand sau lucrand la masina de cusut, le fac cu mana si ei imi raspund printr-un zambet usor mecanic-crispat. Ca un film surdo-mut cu Charlie Chaplin, personajele din fotografii imi expun, prin cateva cadre, toata povestea vietii lor: nasterea, copilaria, prima balaceala la mare, armata, casatoria, nepotii, declinul-batranetea, boala, moartea. Imi soptesc mereu sa nu ii uit, sa nu uit cine sunt si sa ma rog pentru ei. Ei ma vad si imi sunt alaturi.

Inchid albumul ca nu mai pot sa vad. Ochii imi sunt inundati de lacrimi. Dar nu sunt lacrimi-sunt aplauzele de la sfarsitul unui spectacol bun de opera. Da. Lacrimile mele sunt aplauzele lor pentru ca le merita. (Of, Arhanghele, nu trebuia sa patrund iar printre amintiri). Ma indepartez de biblioteca si ma plimb prin casa. Ma absoarbe si ma seaca de energie prea tare. Pe fiecare masa, printre nelipsitele “mileuri”, este cate o vaza cu trandafiri si busuioc inca proaspete ca si cum, oricand, ar primi un oaspete important. Un sfesnic murdar de ceara topita si o lumanare stinsa luminau, candva, imaginea unui Hristos bland care sta la usa si bate. Pe noptiera, printre o sumedenie de acareturi, sunt niste carti de pravila. Foile sunt ingalbenite, cu urma de degete la coltul foilor; se vede ca “au fost muncite”. Ah, ce-i asta? O floare presata intre foile cartii! Stia, stia ca voi reveni. E o floare albastra de nu-ma-uita…

Totul este neschimbat. Doar eu m-am schimbat. Am crescut insa amintirile, ah, amintirile, au ramas aceleasi. Si Fecioara cu Pruncul au ramas la fel. Icoana, atat de mult pazita si ascunsa prin pod si crapaturi de lemne de ochii celor care nu trebuie sa o vada, este acum singura locuitoare a casei. La o prima vedere ai zice ca domneste linistea si chiar sinistrul. Dar nu. La o atenta inspectie ai auzi, ai simti energia locului. Omul sfinteste locul, nu? Iar dupa ce omul nu mai este, energia lui, sfintenia lui, este inca prezenta. Daca esti suficient de sensibil, de atent si receptiv, inca o poti simti. Casa este mai vie ca niciodata. J

Gata. Trebuie sa plec. Energia ma absoarbe tot mai mult si risc sa raman blocata in trecut. Incui tot si ies. Las in urma biblioteca, fotografiile, Fecioara cu Pruncul, casa, curtea, merii, ciresii, crinii, trandafirii, strugurii inca necopti, amintirile, vacanta de vara. Iau cu mine doar floarea presata de Myosotis. Va las cu bine pana vara viitoare. Nu am sa va uit. Va “aplaud” pentru ultima data. Pe curand.

……liniste ….